Ca și student, autobuzul te duce cam peste tot. Cu frâne bruște și cu porniri și mai bruște. Cu curbe luate în viteză. Înghesuială. Distanțe lungi. Controlori care te mustrează. Cu vânzătoare de bilete care ”revin în 5 minute”. Nu contează, îi 3 lei 50 biletu’ cu care și meri și vii. Însă bătrânii-s cei care ocupă cealaltă jumătate de autobuz. Ei sunt cealaltă tabără, rivală studenților. Iar ei sunt:
Sprinterul
Cât stai în stație, îl vezi stând acolo mic și pricăjit, poate și-n cârjă. Atâta de pricăjit că te temi să nu-l sufle vântu’ departe-departe. Dar cum s-apropie autobuzul, își activează ceva sistem cu senzori și infraroșu cu legătură la GPS și încorporat bionic, de scanează tot autobuzu’ dintr-o privire identificând toate locurile libere. Și într-o milisecundă ia în considerare toate variantele posibile cu trasee și obstacole, după care-și face un plan tacticos prin care să ajungă la cel mai apropiat scaun în cel mai scurt timp posibil. Și cum s-o deschis ușile, precum Speedy Gonzales în persoană, o taie direct pe scaunul ăla, că nici nu știi ce s-o întâmplat.
Vorbăreții despre nimic
De-obcei îs doi bărbați în vârstă care, de cele mai multe ori, nu se cunosc. Sau dacă se cunosc, acolo s-or cunoscut: în autobuz; mergând pe aceeași rută ani de zile, era inevitabil. Și, deși au doar 2 subiecte de discuție (vreme și politică), trec de la una la alta fără să-ți dai seama. ”Frig afară!” ”Friiiig!” ”Da’ nu-i așa frig cum o zis la meteo, aseară.” ”Dapi numa’ zice că-i frig ca să-i sperie pe ăștia cu protestele.” ”Eh că doar Băsescu nu-și dă demisia.” ”Da’ de-a fi mâine mai cald.” Și tot așa… 5 stații.
Ăla care s-ar da jos
Cum s-or închis ușile în stația dinainte de destinația sa, se pregătește să coboare. Și, bineînțeles, îi pe cel mai îndepărtat scaun față de toate ieșirile. Ș-api începe: ”Coborâți?”, iar cel de lângă el îi face loc să iasă pe culoar. Iar de-acolo persoană cu persoană ”Coborâți? Coborâți?”. Și evident că toată lumea îl lasă că doar n-are rost să-i explice ”Nu! Dar sigur vor coborî oameni din fața mea și va fi mai mult loc și-mi va fi mult mai ușor să vă las să treceți”. Așa că, cu chiu-cu vai, cumva-cumva până la stația la care tre’ să coboare, ăsta-i lipit de ușă.
Judecătoarea
Aia căreia nimic nu-i convine. Se uită la tine de sus până jos cu o privire în care poți să citești ce nu-i convine: ”Uită-te cum stă pe scaun și io stau în picioare. Ar trebui să se mute pe alt scaun și să stau io acolo.” ”Uită-te cum stă în picioare când îs atâtea locuri libere. Blochează culoarul de nu poate trece lumea” ”Uită-te cum stă în autobuz. Are 20 de ani, de ce nu merge pe jos? Pe vremea mea mergeam pe jos oriunde… și-și cu trei vaci după mine”.
Vorbărețul
S-apucă și vorbește cu tine, dintr-odată, ca și cum v-ați cunoaște. Și începe așa, de pe la mijlocul discuției, direct: ”Mno, dapi în Oradea pensionarii nici nu tre’ să-și facă abonamente, că ș-așa pe noi nu ne verifică nimeni.” Și tu rămâi derutat. Te uiți în spate să vezi de nu cumva vorbește cu altcineva, după care-ți dai seamă că sunteți numa’ voi doi în jumătatea aia de autobuz, deci clar: tu ești celălalt capăt de dialog. Obligat, c-un zâmbet forțat, scoți trei cuvinte pe gură ”Mna… așa îi!”. Și crezi că s-o terminat și concluzionat. Dar nu. ”Bine-ar fi să fie și în Cluj tăt așe. Ca și în Oradea, că acolo pensionarii nu tre să-și facă abonament”. Tu: ”Bine-ar fi…”. ”Că și așa, pe noi pensionarii nu ne verifică controlorii. Da-n Oradea pensionarii nici nu tre să-și facă abonamente.” Ș-apoi te dai jos, că-i stația ta, că nu.